In vremuri in care cu greu ne mai aducem aminte ca rolul cartilor e acela de a fi citite, Calauzitorul are curajul sa te invete cum sa redactezi una.
Astazi, redactarea nu mai este ce a fost odata. Majoritatea editurilor se indeletnicesc cu traduceri de carte, publicand foarte putine carti scrise de autori romani. Drept consecinta, redactorul a devenit mai degraba un subeditor.
.
Ce inseama acest lucru? Pe intelesul tuturor, se poate spune ca primeste de la coordonatorul editorial un text tradus, evident, dintr-o limba straina (in genere, din engleza), text pe care il ia la purecat, ca sa zic asa. Adica redactorul, dupa mintea si intuitia lui, se asigura ca limbajul folosit de translator respecta normele limbii romane, efectuand orice modificare in acest sens, si adapteaza continutul. El are mana libera sa faca ce vrea cu textul, dar, pentru asta, ii trebuie si curaj, cu alte cuvinte, trebuie sa fie foarte sigur pe ceea ce stie. In caz contrar, redactorul este inutil, deoarece nu indrazneste sa cioparteasca traducerea, luand drept bun si de corect varianta traducatorului. Aceasta credinta este total gresita: pana si traducatorii foarte buni pierd contactul cu limba in care traduc, caci ajung sa traduca, la un moment dat, pe pilot automat. Ceea ce este perfect normal!
Din punct de vedere gramatical, al punctuatiei si al sintaxei, redactorul trebuie sa urmareasca o multitudine de lucruri, prea multe pentru a fi mentionate, drept care o sa dau doar niste exemple la intamplare. El trebuie sa se asigure ca acordul dintre partile de vorbire este corect (“o serie de oameni face”, iar nu “o serie de oameni fac”; “nota studentei admise la facultate”, iar nu “nota studentei admisa la facultate”; “nutrimente”, nu “nutrimenti”, cum se spune in reclama de la Milupa), ca punctuatia este corespunzatoare (nu trebuie sa se faca abuz de semnele de punctuatie, dar acestea nu trebuie folosite nici cu zgarcenie). In privinta adaptarii textului, o expresie ca: “hey, ball sack!”, daca este tradusa ca “bă, scrot!”, trebuie corectată într-o formă ca “bă, coaie!”, care este foarte uzuala la noi.
In rest, cred ca este previzibil ca redactorul trebuie sa aiba la dispozitie cateva instrumente de lucru, si nu ma refer la pixuri si coli imprimate, ci la dictionare (DEX, DOOM, MDN), enciclopedii si alte carti de specialitate. In plus, trebuie sa aiba acces la informatie, adica la net, dar nu trebuie sa creada ca orbul tot ceea ce citeste acolo. Sa nu uitam ca, in jurnalism, informatia trebuie verificata din trei surse de incredere. Cam asa ar fi bine sa faca si redactorul! In plus, daca este inteligent si a auzit de stilistica, ar fi bine sa ia seama la stilul autorului care a scris cartea. Daca are de a face cu o lucrare comica, ar fi excelent sa n-o transforme intr-una academica. In plus, redactorul ar trebui sa uite de stilul sau personal: pe acesta il poate folosi numai cand, intr-un moment de inspiratie aproape divina, va scrie romanul vietii sale. Pana atunci, el trebuie sa ramana doar omul din spatele cartilor concepute de altii si traduse de colaboratori. Contributia redactorului la o carte poate fi grandioasa, daca stie treaba si daca are fler. Cu un dram de noroc si cu o echipa buna, treaba merge ca pe roate!
Posts
